Fiecare suflu, fiecare miscare, fiecare privire aruncata in zarea albastra, fiecare gand colorat, fiecare zambet mai mult sau mai putin real, toate acestea aduc o alta realitate decat cea pe care o stim, pentru ca fiecare dintre noi suntem unici, prin ceea ce suntem, prin ceea ce am invatat sa fim, dar mai ales prin ceea ce ne dorim a fi!
Copilul rade: intelepciunea si iubirea mea este jocul;
Tanarul canta: Jocul si intelepciunea mea e iubirea:
Batranul tace: iubirea si jocul meu e intelepciunea!
Mi-am adus aminte, ca undeva, pe peretii liceului unde am invatat, stateau prafuite aceste cuvinte, cuvinte care...mi-au ramas in suflet si m-au facut sa ma intreb daca intrebarile isi au rostul, cuvinte care m-au facut sa ma deschid atat cat trebuie, atunci cand trebuie, in fata persoanei care trebuie. Totusi, nu pot sa nu ma re-re-re-intreb: de ce incetam a mai exista sa fim copii? Nu ca am face-o subit si pentru totdeauna, dar exista in noi teama de a fi ceea ce suntem, prin natura umana:
- ganditori, pentru ca orice actiunea a noastra are la baza o constructie, cu inceput, miez si finalitate;
- producatori de pleceri (pentru noi insine, evident): muzica, dansul, teatrul, sportul sunt "extracte" ale miscarii cognitive, miscari ce au la baza dorinta de a fi, de a exista si de a da sens vietii;
De cele mai multe ori ne refuzam jocul, pentru ca este prea "copilaresc", neserios, deplasat, iar cum am auzit la unii, este imatur! Total gresit!!! Nu este imatur sa te joci, ci sa iti renegi fiinta, nu este imatur sa glumesti, ci sa fii inchistat, iar seriozitatea/maturitatea ar trebui sa existe in tot ceea ce faci, nu sa defineasca ceea ce esti! Jocul este o poarta catre o alta dimensiune ce se inchide si se pierde odata cu trecerea timpul, o poarta care...se micsoreaza, dar nu dispare niciodata! Iubirea este un joc al tanarului, un joc ce creeaza magnitudinea legilor atractiei, este un joc ce stimuleaza intelectul si sa un alt sens simturilor, care pana sa apara ea, nu au fost decat niste mici cochilii marginite de necunoscut si ireal.
Iubirea nu ar trebui sa fie o etapa deplorabila, care din motive necunoscute multora, nu este decat un pas spre neincredere si nestiinta, ci ar trebui sa fie un strop catre deschidere, cunoastere, acceptare(a ta ca persoana,dar si a celor din jur ca...suflete, creatii care sunt la fel ca tine), daruire, altruism, recunostinta! Iubirea este singurul "joc" care ne tine in viata, iar viata este jocul ce functioneaza pe baza de iubire!!!
De ce uitam sa mai fim copii? De ce ignoram acest aspect? Copiii stiu cel mai bine sa se joace, iar pe masura ce timpul trece, jocul devine un aliat stupid pe drumul pe care trebuie sa il parcurgem. Jocul, iubirea si intelepciunea exista in toate etapele de varsta, pe care le parcurgem, exista...dar in diferite masuri, cu proportii diferite, specifice "gradului" de viata, pe care il "primim".
Daca stau bine si imi reamintesc ceea ce a fost si compar cu ceea ce am devenit, imi dau seama ca jocul s-a schimbat, iubirea are o alta dimensiune, iar intelepciunea a prins si ea contur! Nimic nu mai este ce a fost si nici nu va mai fi vreodata, ceea ce...a fost candva si asta ptr ca...grija zilei de maine isi pune amprenta si ne rascoleste simplitatea...
Totusi, de ce uitam sa ne bucuram, dar de triste nici nu se aduce vorba sa uitam? De ce uitam sa simtim ceva placut, pentru cineva, dar de urat si de a fi egoisti nici nu se pune problema sa ne debarasam? De ce preferam sa fim si sa existam doar pentru noi si...sa dam nepasarii si nestiintei pe cei care ne fac (sau care doresc sa ne faca)sa fim oameni intre oameni?
Un copil nu stie sa urasca din proprie initiativa, nu stie sa fie egoist, nu stie sa planga de durere launtrica, nu stie sa dezbine, nu stie sa existe doar pentru el si asta pentru ca inocenta il face sa fie naiv, necunoscator, ne-experimentat in ale trairii centriste!
Un copil iubeste curat, daruieste din inima, este sincer, zambeste cu naturalete!
Eu, pentru mine...
Din cerintele celeste, se strecoara cate-un vis,
Din dorintele pierdute se naste un paradis...
Toate chipurile sterse, isi dau viata reciproc
Si din toate acele patimi, doar luminile se-ntorc!
Totul este-un strop de raza, un suras ametitor,
Toate clipele trecute, se intorc rescrise-n zbor...
Am uitat ce-am fost odata, am uitat sa scriu iubirea,
Nimeni nu m-a invatat ca poate, drumul catre fericire
Este undeva alaturi, in sufletu-mi intortocheat,
Iar stiintele adverse m-au facut de l-am uitat...
Nimeni nu ma poate face, sa incerc sa redvin
O natura fara umbra, un cautator meschin!
Zambetul imi este-alaturi, ma-nconjoara si traieste,
Sufletul imi este raza, ce tot timpul reuseste
Sa ma faca sa-nteleg ca traiesc doar cat exist
Iar nimic nu e mai jalnic, decat sa decad, iar trist!
Eu zambesc pentru ca pot si iubesc, doar e permis...
De ce m-ar face altul sa plutesc spre interzis?
