Odata inceput proiectul din cadrul Penitenciarului de Maxima Siguranta, Iasi, a inceput si o noua era in sfera activitatilor bethaniste, prin prisma faptului ca aceasta interventie, este prima de acest fel, pentru noi. Pana acum am lucrat cu copii, cu familii defavorizate, chiar si cu batrani, dar niciodata nu am lucrat cu detinutii!
La prima interactiune cu gandul ca...vom patrunde intrun alt mediu, decat cel obisnuit, vom da ochii cu oameni care au facut niste prostii atat de mari, astfel incat singura cale era sa ajunga...la "racoare", ne-a facut sa simtim ceva aparte, ne-a facut sa ne simtim oarecum nelinistiti si in nesiguranta. Pe mine personal m-a facut sa ma gandesc la tot ce e mai rau, la ce mi s-ar putea intampla, ma gandeam la faptul ca acei omuleti ar fi foarte diferiti de noi, devreme ce au ajuns unde au ajuns, ca ar fi...asa cum ii vedeam in filme, adica agresivi, fara respect si fara scrupule!
Prima zi:
Cei trei muschetari, reprezentanti ai Fundatiei Bethany, in persoana mea si a doua colege de proiect, ne-am prezentat la portile imense si albastre ale Penitenciarului si asteptam nerabdatori prima interactiune cu cei din spatele acestor porti...imense si albastre. Sunam sarguinciosi la portile inchisorii si dupa cateva minute de asteptare, se aude o voce groasa si apasata care spune: "Intrati!" Noi neavand ce face, ne supunem indicatiei acelei voci si...trecem primul prag, din cele 3 pe care aveam sa le urmam de fiecare data.
Acesta este...primul contact cu teritoriul celor privati de libertate! La prima vedere este afisat precum o portiune imensa de cladiri normale, precum cele din viata de zi cu zi, dar...in acele spatii de locuit traiesc cei care nu s-au impacat cu statutul de om liber. Ajungem la ultima poarta, care ne face introducerea cu taramul atat de greu accesat si totusi, foarte simplu, daca ai un scop bine stabilit. Inainte de a trece si de aceasta ultima bariera, vine un gardian si ma ia la pipait, de sus pana jos si ma tot intreaba daca nu am telefoane, stick-uti, cartele, apoi arunca o privire sfidatoare, catre toti cei care urmeaza sa paseasca pragul inchisorii.
In cele din urma, ajungem si in sala unde...timp de cateva luni aveam sa tinem cursurile cu cei 45 de omuleti, selectati initial. Sala este mica, cam 5/15 si inalta de vreo 5 m, cu un gemulet cocotat undeva in inaltul tavanuilui. Este neaerisita, prafuita cu un miros specific unui spatiu inchis si frecventat rar. Pe mijloc este o masa, cu 15-20 de scaune in jurul ei, pe un perete este asezata o biblioteca, in care sunt cateva brosuri informative, despre..."elementele" de sanatate, despre protectia impotriva HIV, despre..libertate, iar pe peretele din fundul salii este afisat un regulament de ordine interioara, pe o coala-ciocan!
Eram in asteptarea nazdravanilor nostri.
Venise si timpul sa ii intalnim. Fiecare se aseaza pe un scaun, cat mai departe de noi, iar din cand in cand aruncau cate o privire plina de neincredere si o oarecare suspiciune problematica, privind existenta relativa a unui demers aparent schismatic, venit din partea noastra! Timiditatea lor ascunsa, din privirile lor era precum un vanator, ce se ascundea, asteptand prada sa ii sara in capcana... Noi eram uimiti ca se comportau astfel, dar persoana de contact, din interiorul penitenciarului ne spunea ca ar trebui sa stam linistiti, pentru ca asa sunt ei la inceput, dar pe urma...isi vor da arama pe fata si...cam asa a fost! Noi eram vizitatori, iar ei erau in casuta lor, asa ca aveau toate motivele sa se comporte "ca acasa".
Incet-incet, timpul trecea, cursurile se perindau unul dupa altul, in nebuloasa lunilor, iar odata cu trecerea timpului, fiecare, dintre cei prezenti, era dornic de a-si spune poveste si de a-si "declara" nevinovatia..., incercand sa-si povesteasca propriul adevar. In privirile unora se citea dorinta de compasiune, dorinta de a fi bagati in seama si milogiti, iar in privirile altora citeam confuzie, regret si de ce nu..., lacrimi! E drept, odata ce o persoana a ajuns in spatele gratiilor, indiferent de motiv, suntem "configurati" sa ii judecam, sa ii condamnam si sa le punem o eticheta, pentru ca acei oameni sunt paria societatii, sunt nelegiuitii demni de privare de orice compasiune si...isi merita pedeapsa ce le-a fost data, dar pierdem din vedere faptul ca oricare dintre noi am putea ajunge acolo, printro clipa de neatentie, dintrun acces de furie sau chiar daca facem ceva, premeditat, nu ii acordam importanta cuvenita, spunand ca..."nu voi fi prins si oricum, ceea ce fac nu este atat de grav"!
Cei de acolo sunt ca si noi, doar ca au avut mai putin noroc si mai putina inspiratie! Poate ca isi merita soarta, dar...odata ajunsi acolo, de ce sa ii mai incunuam si noi cu acuze, cu comportamente discriminatorii si sa le punem eticheta de "scursura a societatii"? S-a intamplat sa faca ceva neacceptat de unanimitate si si-au primit pedeapsa! In anii de detentie vor reusi sa inteleaga ca a fost o greseala si ca ar fi bine sa fi invatat ceva din tot ceea ce s-a petrecut in viata lor.
Problema e ca, majoritatea ajunsi acolo, vor deveni mai rai decat in faza initiala si asta datorita comportamenului celor care "au grija" de ei, datorita "educatiei" care li se ofera si e normal ca "legea vechiului testament" sa fie aplicata: ochi pentru ochi si dinte pentru dinte! Educatia se face cu vorba buna, nu cu batul.. Dar cine sa tina cont si de asta?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu